Sa bata el la usa mea, iar eu sa fiu plecata, oriunde altundeva, asta as vrea…
Sa ii deschida mama sau chiar tata, iara el sa se balbaie incercand sa se prezinte: “Sunt eu, prietenul fiicei dumneavoastre, adica, un amic de’al ei … cred”.
Sa intrebe de mine, iar ai mei sa’i spuna ca sunt pe undeva prin oras, ca am telefonul inchis ca de obicei, dar sa ia loc in camera, daca vrea, fiindca pana la 10 trebuie sa fie in casa.
Asteapta, insa lui nu;i place asteptarea, insa e hotarat sa stea oricat va trebui.
Mama ii ofera un ceai, o cafea, o ciocolata calda, ceva, ca sa poata intra in vorba cu el.
“Nu cred ca te’am mai vazut pe aici? Esti din oras?” incepe ea subtil.
Avea dreptate, nu il mai vazuse, nu era din acelasi oras ca si mine, era de altundeva, insa acum nu conta.
Timpul se scurgea incet, secundele treceau fara importanta, fiecare in ritmul ei, nestiind de fapt ca pentru mine, fiecare secunda era extrem de esentiala.
****
“A fost o vara” incepuse in cele din urma el,”o vara altfel, ca si de ea, speciala, originala, unii ar zice chiar ciudata, si m’am molipsit de la ea cu voia ei buna si seninatatea, cu pofta ei de viata si energia pe care o emana… am inceput sa tin la ea, vroiam sa fiu in fiecare clipa langa ea, sa o ajut, sa o sustin, chiar sa o apar daca trebuia.”
Ce nu stia era ca acuma eram singura, si nici el, nici “ai mei” nu ma mai puteau proteja…
Timpul trecea, cafeau lui se racise, insa el nici macar nu stiu daca o gustase. Acum ar fi rea, chiar daca ar vrea sa o bea. E prea rece, nu beau cafea, insa stiu ca nu e buna cafeaua rece, iar lui ii era sau prea rusine, sau nu il interesa ca sa ceara sa I;o incalzeasca.
“Cand mi’am dat seama ca ma indragostisem de ea, era prea tarziu, ea era aici <<acasa>> unde nici macar nu stiam daca avea pe cineva. Gandidu’ma la ea mi;am dat seama ca sigur trebuie sa fie cu cineva. Am ales calea cea mai simpla, sa o uit. Insa dupa cum am observat ulterior, ce pare simplu nu e neaprat asa, ca sa nu spun ca nu e nici macar corect uneori. Abia o cunosteam, asa ca mi’am zis ca am sa reusesc.”
Sunete, lumini neclare, voci necunoscute, zgomot, bezna si necunoscut…imi aduc aminte de’o noapte de toamna, departe de’oras, o mana de tineri, stateam la foc. Ne distram, cantam si gateam, prajeam bezele si glumeam. Radeam cu totii, doar eu se pare ca aveam lacrimi in ochi, cred ca erau de la fum, imi lacrimau ochii, altceva nu cred ca ar fi avut ce sa fie.
“Ne’am mai vazut dupa multe zile, saptamani, luni chiar au trecut. Si atunci, mi’am dat seama ca ea a ramas vie in amintirea mea, ca nu am uitat’o nici macar o clipa. Si se parea ca nici ea pe mine. Ar fi fost un vis devenit realitate insa, eu trebuia sa plec, nu vroiam sa o las aici, dar trebuia sa plec. I’am promis ca in orice caz, eu ma voi intoarce. As fi vrut sa ii spun sa ma astepte, dar nu indrazneam.”
“Ea stie ca te’ai intors? Daca vrei ii sunam pe prietenii ei, putem sa dam de ea, pot sa o chem acasa, cred ca s’ar bucura sa te gaseasca aici. Ar fi intradevar o surpriza pentru ea”se oferi mama, si’ncet, zise ca pentru ea:”acum inteleg de ce nu iesea ce altii”
E toamna, e seara noastra, nu vreau sa ne’o strice nimeni. Vreau ca noi doi sa dansam, sa vorbim, sa radem, sa nu spunem nimic, si sa zburam. Sa fim liberi impreuna…
“As vrea sa spun ca nu stie, dar nu e asa. Sunt in tara de ceva vreme, chiar am vorbit cu ea, desi atunci a fost pentru ultima oara. Mi’a spus ca uneori e incapatanata, dar ca ii pare rau, apoi mi’a zis ca pleaca, s’a ridicat, iar eu am lasat’o sa iasa. Puteam sa ii spun sa mai stea, puteam sa ies dupa ea, sa o opresc si sa;I spun ca o iubesc. Dar nu am facut nimic. O credeam pe ea, dar ii credeam si pe ceilalti, fiecare avea povestera lui, pentru unii ingerii erau demoni asa ca am ales sa mai stau un minut, sa ma gandesc bine ce sa fac, insa cand mi’am dat seama a fost prea tarziu. Acum sunt aici, vreau sa ii cer iertare pentru fiecare minut pe care l’am pierdut. Vreau sa o mai vad cum rade, vreau sa mai vorbesc o data cu ea.”
E seara deja, e trecut de zece, mama ii spune ca eu mai intarziu, insa el stie deja ca sunt uituca atunci cand e vorba de timp. Stie ca numar minutele ca si secundele, si uneori orele mi se par doar minute. Il lasa singur in camera, mama iese putin. Se aude cum cade telefonul pe jos, si un “nu!” innabusit.
“E ea…” ii spune mama ”adica, nu e ea, ea e la spital, hai sa mergem, repede!”
“NU! Te rog! TREZESTE’TE! Te rog! TE Iubesc!”
„Nu are rost, e in coma, nu stim cat va dura. Haideti va rog in camera de langa sa va spun ce sa intamplat”
“Eu raman cu ea. Tot ce vreau acum e sa stau langa ea.”ii spuse el mamei.
Zburam catre luna, eram inundati de lumina, ii vedeam fata. Imi spunea sa ma trezesc sa ma uit la el, dar eram treaza, eram fericita, eram amandoi liberi. Dar el imi spunea sa ma trezesc.. oare visam? Apoi cand totul din jur s’a spulberat mi’am dat seama ca a fost un vis, doar un vis frumos. Am deschis ochii, somnoroasa, si i’am vazut fata lui, inundata intr’o lumina alba, puternica, il auzeam spunandu’mi ca ma iubeste. Atunci mi’am dat seama. Nu visam. Sau cel putin visul meu era acuma realitate. Eram noi doi in lumina lunii… I’am simtit lacrima de fericire pe obrazul meu, si un sarut cald pe frunte… atata doar mai stiu. Atunci am stiut ca in sfarsit visul meu nu mai era vis.
“Ne pare rau, am facut tot ce am putut. Multi tineri isi pierd viata in sporturi extreme. Era tanara si avea toata viata inainte. Acum insa, sa stiti ca a mers intro lume mai buna.”
De pe la sfarsitul lui 2010 facem lucruri multe impreuna, am inceput sa cucerim lumea. Acum, nu-mi pot imagina viata mea fara el, desi, lui poate i-ar fi mai lejer fara mine. Uneori poate fortez lucrurile, si tin prea mult la el ca sa il impart cu oricine altcineva. Imi e greu sa il las si cateva secunde in bratele cuiva.
Sa vreau, sa pot, sa-ncerc eu sper;
